BOOKAHOLIC – Dependenta de carti se trateaza cu… alte carti!#16

Am devorat rapid cartea “Cu ultima suflare” de Paul Kalanithi. Povestea incepe cu marturia vizionarii propriei tomografii computerizate care indica un cancer pulmonar cu metastaze, cand Paul avea 36 de ani si era medic rezident. Ironic sa nu, Paul nu preda armele, in schimb face un bilant cu ce a realizat din cate si-a propus si ce poate face in timpul ramas. Vorbim despre relatarea unui om, din perspectiva de medic rezident, dar si din perspectiva de pacient.

Cu ultima suflare- Paul Kalanithi

De ce merita traita viata? Ce faci cand viitorul ramane un etern prezent? Ce inseamna sa ai un copil cand nu mai ai sansa la viata? Iata cateva din intrebarile la care autorul aceste marturii profund emotionante cauta raspuns. Cartea lui Paul Kalanithi este o meditatie de neuitat despre infruntarea mortii si un elogiu al vietii.

Cartea in sine este un paradox. Este scrisa intr-un mod simplu, se citeste usor, e foarte grafica, dar destul de greu de digerat. Exista multi termeni medicali care mie personal nu mi-au creat dificultate, mi se pare ca se impletesc intr-un mod armonios stiinta cu sentimentele si emotiile. Descrie partea umana a vietii de medic, dincolo de diagnosticare si bisturiu. Putini sunt cei care stiu cum decurge o zi obisnuita din viata unui rezident sau a unui medic neurochirurg. In cartea sa, Paul isi pune sufletul in foi, descrie intr-un mod simplu si frumos, ceea ce simte un medic cand trebuie sa dea o veste proasta unui pacient. Mi se pare ca in randurile cartii regasesc bucati de suflet ale unui om obisnuit, dezbracat de halatul de medic.

“E adevarat ca stiinta ofera cel mai util mod de a organiza date empirice si reproductibile, dar puterea ei de a face asemenea lucruri se bazeaza pe incapacitatea ei de a intelege aspectele esentiale ale vietii umane: speranta, frica, iubirea, ura, frumusetea, invidia, onoarea, slabiciunea, ambitia, suferinta, virtutea.”

Ce e drept, cartea asta iti schimba putin perceptia si gandirea despre medici. Trecand prin facultatea de medicina veterinara, mereu am gandit ca ai nevoie de o mare tarie de caracter si de sange rece sa practici aceasta meserie, doar ca dupa parerea mea, ai nevoie sa imbini caracterul cu empatia, sa stii cum sa dai o veste rea, sa stii sa te bucuri de reusite dar si sa inveti din nereusite.

Pe de alta parte, Paul Kalanithi a oscilat mereu intre medicina si literatura. Frumusetea fara precedent a cuvintelor, cautarea raspunsurilor, l-au fascinat pe Paul, care a iubit literatura. A devorat-o, a trait-o si a simtit-o. Si el a avut mai mult de o chemare.

Tot parcursul lui, de la momentul diagnosticului si pana la final, este emotionant si nu o sa va rapesc din bucuria de a citi printr-o recenzie pompoasa. Vreau sa mentionez doar ca doza de optimism e prezenta prin toate randurile paginilor, speranta si realitatea care se completeaza atat de suav, incat m-a facut sa citesc cartea pe nerasuflate. Omul Paul, medicul rezident care a incercat sa isi duca cariera pana in punctul cel mai inalt in care se putea duce, scriitorul care nu s-a lasat pana nu a scris cartea la care visa, pacientul care ne-a dat sa gustam din toate medicatiile pe care le-a incercat si nu in ultimul rand tatal, care s-a bucurat de minunea lui pana la ultima suflare.

“Decizia lui Paul de a privi moartea in ochi a fost un testament nu numai al eului sau din ultimele ore ale vietii, ci al eului sau dintotdeana. Mare parte din viata, Paul s-a intrebat ce este moartea si daca va fi in stare sa o infrunte cu demnitate. La sfarsit, raspunsul a fost un mare da.

Am fost sotia lui si martora acestui lucru.”

Cred ca e de prisos sa va zic ca desi povestea e trista, e musai sa o cititi. O sa aveti ocazia sa reflectati asupra lucrurilor din viata voastra pe masura ce intoarceti paginile cartii.

Sunt curioasa daca ati avut ocazia sa o cititi, cum vi s-a parut si daca nu, sunteti dispusi sa ii acordati o sansa? Astept raspunsurile voastre in sectiunea de comentarii.

Kisses